O lume fără mine II

M-am ridicat în capul oaselor şi am privit în jur. Totul părea să fie exact cum fusese acum câteva ore. În mai puţin de o secundă, mi-am amintit de ceea ce mi-au făcut Ryan şi Matt. Oh, Dumnezeule! Pentru un moment chiar am crezut că am murit, dar se pare că a fost doar un coşmar. Cred că am adormit pe iarbă…în faţa liceului meu? De ce mă aflam acolo? Oare sfârşitul clasei a zecea făcuse parte tot din visul meu? Şi cum rămâne cu vacanţa în Paris? Mai plecasem sau nu? Tot ceea ce mai ţineam minte era faptul că m-am certat cu adevărat cu Rose. Nici nu o vedeam prin jur ca să încerc să îmi cer scuze măcar. Eu şi Rose ne-am certat de atâtea ori, dar ne-am împăcat întotdeauna şi chiar nu a contat cât de grav a fost motivul. Am încercat, pur şi simplu, să îl uităm. Cred că de asta se mirau toţi când vedeau că nu există absolut nimic în lumea asta care să ne facă să nu mai vorbim una cu cealaltă.

Toţi colegii mei se îngrămădeau să intre pe uşa liceului. Dar de ce? Singurul lucru care mi-a mai trecut prin minte a fost faptul că am dormit aşa de mult încât am ratat vara. În regulă, dar acest lucru era chiar imposibil. Totuşi, mi se părea mai răcoare afară, căci firele de iarbă căpătaseră o culoare gălbuie. Câteva frunze stacojii se desprinseră de ramurile copacilor, fiind purtate de adierea vântului. Din câte vedeam, era mai frig, însă doar vedeam asta, nu o simţeam. Eram confuză.

Deodată, am văzut-o pe Rose la câţiva metri distantă de mine, dar parcă nu mai era aceeaşi Rose Whales pe care o ştiam eu. Era îmbrăcată diferit, avea părul perfect drept—Rose nu şi-a îndreptat niciodată părul, pentru că nu îi place să şi-l agreseze—şi era machiată mai strident decât de obicei. Să fie chiar Rose? Eu o ştiam altfel.

M-am ridicat de pe iarbă şi m-am apropiat de ea. Am observat că stătea de vorbă cu o fată înaltă, puţin mai plinuţă şi cu un păr la fel de lung şi de drept ca al lui Rose. Nu îi puteam vedea faţa, căci era cu spatele, însă gândul mi-a zburat imediat la Elena Harrison. Elena era o fată populară, apreciată de unii, dar bârfită de alţii. Nu se purta frumos cu toată lumea, ci doar cu prietenii din gaşca ei. Era o fire reblă, chiulea de la ore şi avea ceva împotriva prieteniei mele cu Rose.

Deodată, silueta care se afla în faţa lui Rose s-a întors. Am privit-o perplexă, nevenindi-mi să cred că era cu adevărat Elena Harrison şi părea că ea şi Rose se distrează. Singurele conversaţii pe care le aveau cele două erau alcătuite din insulte şi răutăţi, iar acum râdeau împreună?

Am hotărât că trebuie neapărat să vorbesc cu Rose, chiar dacă Elena se afla acolo şi probabil mi-ar fi spus ceva răutăcios imediat ce m-ar fi văzut, dar lucrurile parcă s-au întors cu susul în jos.

M-am scuturat pe blugii murdari de iarba şi m-am apropiat de cele două.

—Rose? am spus pe un ton vag şi răguşit, atingând-o încet pe umăr.

Am aşteptat câteva secunde, însă aceasta nu mi-a răspuns. Chiar atât de tare să o fi supărat? M-am gândit că ar fi bine să las orgoliul de o parte şi să îmi cer scuze, pentru că a fost vina mea, dar cum să fac asta când se comportă de parcă nu aş fi acolo?

—Rose, am continuat calmă, îmi pare rău că m-am purtat aşa. Ştiu, eşti supărată pe mine, şi ştiu că nu merit să îmi mai vorbeşti vreodată, dar aş vrea ca şi tu să ştii că nu am făcut intenţionat.

Am inspirat adânc. Chiar nu voia să îmi răspundă sub nicio formă? Am fost uimită de faptul că nici măcar Elena nu a spus ceva. Ea nu rata nicio ocazie să mă facă să mă simt prost, iar acum părea că nici nu mă observă.

Rose s-a ridicat de pe băncuţa din lemn de stejar şi a apucat-o de braţ pe Elena. Cuvintele mi-au îngheţat când am văzut asta. În adâncul meu, nu mă simţeam bine deloc, însă nici nu ştiam cum aş putea repara ceea ce am făcut. Nu avea niciun sens: Rose Whales prietenă cu Elena Harrison. Voiam o explicaţie pentru toate lucrurile care nu mai erau aşa cum ar fi trebuit să fie şi Rose avea să mi-o dea cu orice scop.

Le-am tăiat iute calea celor două fete şi am spus pe un ton îndrăzneţ:

—Nu mă poţi trata cu tăcere pentru totdeauna. Nu o să mă mişc de aici până…

M-am oprit brusc. Am rămas de-a dreptul stupefiată. Sau, poate eram speriată. O droaie de sentimente m-au cuprins, aproape tăindu-mi respiraţia. Eram convinsă că inima mi-a luat-o la goană; că bătea atât de tare, încât parcă îmi căzuse în stomac şi începuse să mă ardă, însă nu simţeam cu adevărat toate astea. Se aflau numai într-un colţ al minţii mele bolnave. Să fi înnebunit? Visam? Totul părea atât de ireal—imposibil şi totuşi, adevărat. Rose tocmai trecuse prin mine. Am simţit ca nişte furnicături care, în scurt timp, s-au transformat în fiori reci ca gheaţa, iar uimirea pe care am simţit-o cu doar câteva minute înainte a devenit dezamăgire.

Mi-am ridicat mâinile şi mi-am atins abdomenul cu ele, dorind să văd dacă şi propriile-mi mâini vor trece prin mine, însă nu s-a întâmplat asta. Am întors capul şi le-am privit pe cele două fete care continuau să meargă de parcă nimic nu s-a întâmplat. Am vrut să plâng, dar nu am putut. Parcă cineva mi-ar fi furat lacrimile.

—Sunt o fantomă…

Glasul meu era stins şi puţin tremurat, dar sunt sigură că nimeni nu mi-a auzit şoapta, pentru că nimeni nu mă vedea. Nu-mi venea să cred că asta chiar s-a întâmplat. Aveam să rămân aşa pentru totdeauna? Puţinii mei prieteni chiar nu mai ştiu nimic de mine? Acestea erau numai două dintre sutele de întrebări ce nu-mi dădeau pace. Nu ştiam încotro s-o iau şi ce să fac.

M-am întors într-o parte, apoi în cealaltă parte; apoi în faţă, apoi în spate. Mă învărteam în cerc. Oricât aş fi urât viaţa, voiam să fiu om din nou.

După ce toate aceste gânduri mi-au invadat mintea, mi-am amintit din nou de Ryan; de Matt nu, doar de Ryan. Nu am avut o relaţie tocmai normală, nici conversaţii tocmai normale, nici nu ne-am înţeles bine de prima dată, dar aveam încredere în el. Când îi ceream ceva, niciodată nu-mi zicea nu, ceea ce mă surprindea. Pica pe care i-am purtat-o la început s-a transformat în ceva cu totul diferit şi frumos. Da, am fost îndrăgostită de Ryan când am fost în viaţă. Uneori, când stătea lângă mine, simţeam ca nişte scântei în interiorul meu—scântei ce formau o adevărată flacără, una imensă şi fierbinte care începea să mă încălzească. Era ciudat sentimentul, dar plăcut. Cel puţin, aşa mi-l amintesc eu. Fantomele nu simt. Eu nu mai pot să simt. Nu mai pot să simt nici miile de fluturaşi ce îmi cotropeau stomacul atunci când mă atingea. Oare mai puteam să tresar? Cred că puteam doar să pretind, căci nici măcar bătăile inimii nu mi le mai simţeam, iar în momentele în care Ryan mă făcea să tresar, inima parcă îmi sălta, apoi cobora şi continua să se izbească de toracele meu. Câteodată, am impresia că el poate vedea mişcările spasmatice ale pieptul meu, însă mă îndoiesc. Cred că era doar teama din interiorul meu şi mintea mea care nu voia ca el să descopere sentimentele pe care le am pentru el. Of, Ryan! Acum se afla în mintea mea şi nu îl mai puteam face să dispară. Mă cuprindeau gândurile, amintirile plăcute sau neplăcute pe care le aveam cu el. Chiar voiam să plâng. De ce fantomele nu pot plânge?

Nu am tresărit atunci când am văzut cine se afla în faţa mea. Aş recunoaşte oriunde mâinile alea pline de semne de la unghiile mele, silueta musculoasă şi perfectă, părul precum abanosul, buzele trandafirii, netede şi moi şi acei ochi căprui minunaţi. Are cea mai răspândintă culoare a ochilor—căprui—nu are reflexii sau orice altceva care să îi scoată în evidenţă, însă mie mi se par atât de diferiţi faţă de ochii altor persoane…Are o privire caldă, luminoasă şi angelică—o privire care mi-a făcut trupul fantomatic să se înmoaie. Nu am idee dacă acest lucru este sau nu normal pentru un spirit, dar la mine s-a întâmplat. Am sperat că poate ar fi o şansă ca Ryan să mă poată vedea, cu toate că eram conştientă de faptul că ar fi imposibil. Am murit. Sunt un spirit blestemat să bântuie lumea, iar oamenii nu mă pot vedea.

M-am apropiat de el. Se uita la mine. Mi s-a părut că se uită fix în ochii mei albaştrii, strălucitori şi că mă aştepta. A făcut câţiva paşi spre mine, zâmbind larg. Uitasem ce dinţi albi şi perfecţi are. Sau eram doar eu care îi vedeam aşa? Ştiam că nu e perfect chiar în totalitate, dar ochii mei vedeau numai ce voiau ei, iar mintea mea gândea numai ce voia ea—şi amândouă şi-au propus să îl vadă mai frumos chiar decât Adonis.

Am zâmbit şi eu. Am zâmbit cu adevărat. Ryan mă vedea. Asta era tot ce conta pentru mine. M-am oprit cam la un metru şi jumătate în faţa lui, însă acum părea că se uită prin mine. Zâmbetul meu a început să se şteargă încetul cu încetul.

—Iubito!

Oricât mi-aş fi dorit ca Ryan să mă strige ‘‘iubito’’, ceva îmi spunea că era imposibil să se întâmple aşa ceva. Dar se uita a mine acum.

Deodată, am simţit din nou nişte furnicături şi mi-am pus genele unele peste altele. Două secunde mai târziu am deschis ochii şi ceea ce am putut vedea m-a lovit fix în inima care mai exista sau nu. Şi ea a trecut prin mine şi a sărit direct în braţele lui Ryan. Mereu am fost invidioasă pe ea, pe parul ei brunet, lung şi strălucitor, pe ochii ei asemenea smaraldelor şi pe silueta perfectă. Irene Natasha Ivashkov sau Irina, cum îi place ei să i se spună, e una dintre cele mai frumoase fete din liceu, iar acum se pare că e şi iubita lui Ryan.

Lacrimile au început să îmi curgă pe obrajii rumeni când am văzut cum buzele lor s-au unit într-un sărut lung şi pasional. Ryan părea atât de grijuliu cu ea, iar ea părea în Al Nouălea Cer. Eu nu am fost niciodată acolo; nu ştiu cum e să fii în Al Nouălea Cer.

Şiroaie de lacrimi au început să îmi inunde faţa. Eu plângeam cu adevărat. Picioarele mi s-au înmuiat şi m-am prăbuşi pe iarbă, continuând să plâng şi să suspin. Puteam să plâng? Îl iubeam atât de tare încât mi-am găsit lacrimile pierdute? Nu mai înţelegeam absolut nimic şi îmi doream să ies din acest univers paralel extrem de dureros. Nu ştiam unde am ajuns sau de ce am ajuns acolo, dar voiam să ies, căci Rose şi-a găsit o nouă prietenă, şi nu orice prietenă, ci Elena, iar Ryan…Ryan mi-a sfâşiat sufletul. Ar fi fost mai uşor să mă mai omoare o dată. M-ar fi durut mai puţin.

Mi-am şters lacrimile care păreau că nu se mai opresc din curs, apoi i-am privit din nou pe cei doi. Râdeau. Irina i-a luat mâna într-a ei şi au plecat. Eu am rămas acolo, singură şi melancolică. Nu voiam să îi urmăresc. Probabil m-ar fi durut mai tare.

—Te iubesc, Ryan….am şoptit, muscându-mi buza superioară. Doar că tu nu mă auzi…

Şi o altă lacrimă mi s-a scurs pe obraz.

O lume fără mine(partea întâi)

Uhm...ştiu că am umplu blogul ăsta numai de porcării, aşa că m-am gândit să îl schimb radical si să încep să postez lucruri mai normele. Asta în cazul în care mai e cineva pe aici dornic să citească năsluşirile mele.
Ok, o să încep cu o poveste. Nu ştiu câte părţi o să aibă, dar probabil multe.

Vântul recisor de iunie îmi flutura pletele cafenii şi ondulate, iar soarele palid—o stea cu un fascicul de raze calduroase, îmi orbea privirile. Frunzele copacilor se legănau încet, iar florile îşi scuturau petalele colorate în pasteluri. Gărgăriţele dădeau o raită pe zidul ce se afla în faţa mea, un zid destul de rigid si văruit în alb. M-am uitat spre înaltul cerului cu o mana la tâmplă pentru a mă proteja de soare. Culoarea sa asemenea unei pietre de lapislazuli îmi inundă privirea. Norii erau purtaţi în toate direcţiile pe aripile musonilor de vară aidoma unor pene uşoare. Gândurile îmi loveau mintea pe rând, aducându-mi aminte de ceea ce ce s-a întâmplat cu aproximativ doua ore în urmă. E vina mea. Am facut-o să sufere. I-am şters cu buretele ultimul zâmbet pe care îl mai avusese pe faţă doar ca să îmi creez mie unul. Îmi pare aşa de rău şi aş vrea să-i spun asta, însă orgoliul parcă mă opreşte. Dacă mă va ignora fără sp îi pese ce am de zis? Am să înrăutăţesc şi mai mult situaţia. Rose e cea mai bună prietena a mea; cred că singura pe care o mai am—sau o aveam acum doua ore. De ce pe oriunde merg lumea trebuie să ma urască? De ce vor toţi să încerce să mă schimbe? Nu vreau să fiu  schimbată! Conştientizez cât de imperfectă sunt,d ar sunt eu însămi şi n-am să las pe nimeni să îmi ia asta.

O lacrima îmi dădu năvală peste obrazul rumen, înroşindu-l şi mai tare.

Si iată-mă aici, pe banca pe care obişnuiam să stau întotdeauna când eram mică, în parcul în care mă aducea bunica mea zi de zi, în acel parc în care am început să vin din clasa a cincea mereu când mă simţeam singură, supărată sau aveam parte de certuri cu ea. Doar pe ea am mai avut-o, şi am am pierdut-o. E ca şi cum aş ascunde un glob de aur, apoi nu l-aş mai găsi niciodată, iar acel glob să fi fost tot îmi mai rămăsese. Înseamnă că am pierdut totul. Ce e şi mai rău, e faptul că nici nu ştiu unde să caut.

Vedeam cum peştii se zbat în lacul ce se întindea în faţa mea. Lacul acela plin de nuferi cândva, plin de lebede cu penele ca neaua şi rate zglobii. Lacul pe care m-am plimbat la apus de soare în jurul vârstei de şase-şapte ani. Chiar acolo, în mijlocul apei, era o ţăşnitoare care acum zace stricată. Odată era un loc superb.

Vântul mi-a şters lacrima ce mi se proptise la colţul gurii. O rafală puternică şi răcoroasă mă izbise în acel moment, iar pe şira spinării simţeam ca nişte ace care mă înţepau din secundă în secundă, din loc în loc, până îmi răniră tot spatele. Parcă simţeam şi sângele îmbibându-se în materialul bluzei mele şi curgând agale la nivelul coloanei mele vertebrale. Mi-am dus sprinten mâna pe spate, însă nu era nimic. Doar imaginaţia mea îmi juca feste. Nici nu ştiu ce simt. M-am ridicat hotărâtă să plec spre casa şi să îmi fac bagajele. Părinţii mei şi cu mine urma să mergem în Paris săptămâna următoare, în vacanţa de vară. S-a mai dus un an. Urmează să se sfârşească clasă a unsprezecea, iar eu nu ştiu ce rochie să port. Ce rost mai are? Nici nu vreau să fiu acolo în ultima zi. Am să distrug totul, pentru că eu mereu distrug totul doar cu prezenţa, cu respiraţia, cu existenţa. Aş prefera să nu fi intrat în vieţile tuturor pe care îi cunosc, fiindcă nu îi mai făceam să sufere atât doar ca să fiu eu fericită. O lume fără mine ar fi fost mai bună.

Nu am apucat să îmi pun ordine în gânduri că în spatele meu se iviră doi dintre colegii mei.

—Ryan? Matt? Ce faceţi voi aici? am întrebat surprinsă ca îi vedeam în locul meu. Da, acela era locul meu. Locul în care îmi petreceam o parte dintre după-amiezile lungi şi plictisitoare.

—Chiar vreau să te văd făcând asta, Ryan, chicoti Matt cu mâna dreaptă dusă la gura şi cu un rânjet al naibi de diabolic.

Mă uitam ciudat la ei, neînţelegând despre ce era vorba. Ce să facă?

Ryan oftă adânc şi parca încercă să-şi ia sufletul în dinţi înainte să înceapă. Trase o gură mare de aer în piept, iar în urmatoarele doua secunde am scos un ţipăt ascuţit, văzându-ma cum cad. Apa îmi astupă gura, nelăsând răcnetul meu sa continue, apoi mă trase în adâncuri ca o gheară uriaşă, ca o tornadă gata să înghită totul în calea ei. Stăteam acolo jos, neputând să ies, cu picioarele ca şi legate de nisipul de pe fundul apei. Părul meu castaniu părea electrizat, iar ochii mei de un albastru intens, mărginiţi de genele lungi, negre şi unduioase, stăteau acum neclintiţi. Nu mai clipeam. Buzele îmi erau întredeschise, iar pe nari încă îmi mai ieşeau câţiva bulbuci. S-au oprit. Mâinile mele pluteau necondiţionat, iar inima şi-a dat o ultimă bătaie atât de înceată, încât nici nu am simţit-o. Ochii mi s-au închis greoi. Eram moartă.

—Ryan, de ce nu mai iese? întrebă Matt îngrijorat după câteva minute în care eu stătusem acolo neclintita ca o stană de piatră pierdută pe veci într-un lac.

Ryan se descălţă şi sări după mine. Privirea îi rămase ca de sticla când mă văzu că zac acolo de parca aş fi o păpuşă de ceară. Mă ridică în bratele sale până la suprafaţa apei. Braţele sale. Mereu am vrut asta. Mereu am vrut să mă aflu pentru o secundă în braţele sale. De ce a trebuit să mor ca sa am parte de asta? Oricum, acum nici nu mai contează dacă nu pot simţi. M-a pus în poala lui ca pe un copil mic, adormit, el aşezându-se pe banca pe care stătusem eu…când fusesem în viaţă. Se uită cu lacrimi în ochi la faţa mea albă, sticloasă, care căzu în somnul etern şi ai cărei ochi nu se vor mai deschide niciodată.

—Se simte bine? îl intreba Matt de parcă nu ar fi fost evident.

—Cum să se simtă bine, fraierule?! se răsti Ryan la el. Tu nu vezi ce ai facut? E moartă.
Alte lacrimi îşi făcură drum prin ochii angelici ai lui Ryan.

Matt se simţi lovit în inimă. Era vina lui, însă nu a vrut să recunoască. Trebuia să fie doar o glumă prin care voia să mă facă să mă enervez când aveam să ies din apa. Cu siguranţă nu aş mai fi putut să-mi fac părul să stea ca înainte. Se aşeză pe bancă lângă Ryan şi îşi puse mâinile pe obrajii mei. Un junghi parcă îi străpunse toate organele, dar îşi opri  o lacrimă chiar înainte să ii răbufnească pe faţă.

—Ai omorât-o, spuse Matt printre picăturile sărate ce ii inundară ochii. Apas-o pe piept, fă-i respiraţie gură la gură, fă ceva, orice. Poate mai există o speranţă, se văicări el, timp în care Ryan mai avea puţin şi îl lovea. Matt era de vină.

—Tu m-ai provocat să îi fac asta. E vina ta, Matt! se rasti el cu şi mai multe lacrimi fierbinţi în ochi, apoi ma apăsă pe piept cu toată forţa pe dobândită în doi ani de mers la sală. În zadar. Nu mă mişcam. Îmi dădu uşor capul pe spate, îşi apropie buzele catifelate de buzele mele aspre şi încercă  să mă facă să respir din nou. Nici nu  mă atinse. Sau poate nu am simţit eu. 
Te rog, Anna, trezeşte-te! mă zgâlţâi el fără vreun rezultat. Îmi pare rău că m-am purtat urât cu tine uneori—la care Matt îl corectă cu întotdeauna—dar acum într-adevîr vreau să-ţi văd ochii ăia albaştri cum se deschid şi se uită urât la mine. Aş fi în culmea fericirii să te trezeşti şi să mă iei la palme, pentru că merit; să îmi rupi fiecare osişor din corp, să mă laşi orb, orice, numai deschide ochii şi arată-mi că nu am făcut ceea ce cred eu. Arată-mi că trăieşti!

Lacrimile lui curgeau pe obrajii mei. Erau atât de fierbinţi. Erau ca o scânteie de foc; ca ceara unei lumânării încinse ce ţi se scurge pe mână şi-ţi lasă un semn roşiatic. De ce, Ryan? De ce a trebuit să mor ca să scot cuvintele astea minunate de la tine?

Dar deodată, am clipit lung şi, în următoarea secundă, parcul, banca pe care stătea Ryan cu corpul meu neînsufleţit în braţele sale, alături de Matthew, lacul, toate s-au spulberat. Mă aflam în mijlocul a…nimic. Totul era alb în jurul meu; erau norii. Păreau atat de moi, puri, însă nu ii puteam atinge. Era lumina. Trecusem în lumină. Totul era nou pentru mine, era un loc străin, nemaîntâlnit şi gol. Eram numai eu cu mine într-un univers infinit de vată. Şi strigam. Strigam pe cineva, oricine, numai să nu fiu singură în necunoscut. Ce aveam să fac acolo pentru…totdeauna? Totdeauna e un cuvânt mare. Nu aş putea trăi solitară pe vecie, dacă puteam numi asta a trăi, căci eram moartă. Corpul meu ramăsese acolo jos, la cine ştie căţi metri sub locul dalb în care mă aflam. Iar sufletul meu fu trimis într-o altă lume—în Cealalta Lume.

Brusc, un glas calm de femeie se auzi de undeva. Nu-mi puteam da seama de unde. Tot ceea ce ştiu e că o lumina galbena precum cea de soare mă orbi. Arăta ca şi când izvora din faţa mea. Mi-am ferit privirea, uitându-mă în jos şi ascultând glăsuirea ce se auzea de nicăieri.

—Asta ai vrut şi asta ţi-am dat. Uite aşa ar fi o lume fără tine.

Vocea ei fu blândă, caldă, strictă. Apoi, cu ochii pe jumătate închişi, m-am uitat în direcţia Luminii. O mână se îndrepta înainte şi mă lovi cu un glob imens de lumina. Credeam că mă va răni, dar m-am înşelat. În mai puţin de o clipă, mi-am deschis ochii precum solidatul şi am constatat că albul acela a dispărut. Vedeam albastru. Cerul. Firişoarele verzi de iarbă se aflau sub trupul meu îngheţat. Vedeam soarele din nou. Era lumea mea. Lumea de pe care am plecat. Dar ce se întâmplase? Eram confuză. Oare, e posibil să mor şi să revin la viaţă?

Hello everyone

Stiu ca nu am mai scris de ceva timp,dar nu prea am stiut despre ce sa spun.De fapt,nici acum nu prea stiu.Din decembrie,de cand am facut ultima postare,mi s-au intamplat o groaza de lucruri si am avut mult mult ghinion in anumite zile.Altele au fost ciudate,de exemplu saptamana trecuta,marti,eram la scoala,iar in jurul orei 4:30PM a inceut sa ploua destul de tare.Ei bine,uitandu-ne pe geam am observat ca se ridica fum in aer si unii dintre colegii mei au vazut afara ceva ca o flacara.Acum am intreb...cum poate rasari un foc in plina ploaie?Oricum...mai ar fi ceva.De aproximativ 5 sau 6 luni,am inceput sa scriu o carte,numita Fiii lunii si fiicele soarelui(volumul 1 deocamdata).Ma gandeam sa postez aici fiecare capitol in parte(asta cand o voi termina),dar sunt destul de lungi,deci..:)).Poate,doar poate,am sa fac asta la vara,cand voi avea mai mult timp liber sa scriu.Saptamana viitoare o sa fie una lunga si tensionata,asa ca imi doresc doar sa reusesc sa fac fata.Dupa...voi vedea eu ce se intampla:)