M-am ridicat în capul oaselor şi am privit
în jur. Totul părea să fie exact cum fusese acum câteva ore. În mai puţin de o
secundă, mi-am amintit de ceea ce mi-au făcut Ryan şi Matt. Oh, Dumnezeule!
Pentru un moment chiar am crezut că am murit, dar se pare că a fost doar un
coşmar. Cred că am adormit pe iarbă…în faţa liceului meu? De ce mă aflam acolo?
Oare sfârşitul clasei a zecea făcuse parte tot din visul meu? Şi cum rămâne cu
vacanţa în Paris? Mai plecasem sau nu? Tot ceea ce mai ţineam minte era faptul
că m-am certat cu adevărat cu Rose. Nici nu o vedeam prin jur ca să încerc să
îmi cer scuze măcar. Eu şi Rose ne-am certat de atâtea ori, dar ne-am împăcat
întotdeauna şi chiar nu a contat cât de grav a fost motivul. Am încercat, pur
şi simplu, să îl uităm. Cred că de asta se mirau toţi când vedeau că nu există
absolut nimic în lumea asta care să ne facă să nu mai vorbim una cu cealaltă.
Toţi colegii mei se îngrămădeau să intre pe
uşa liceului. Dar de ce? Singurul lucru care mi-a mai trecut prin minte a fost
faptul că am dormit aşa de mult încât am ratat vara. În regulă, dar acest lucru
era chiar imposibil. Totuşi, mi se părea mai răcoare afară, căci firele de
iarbă căpătaseră o culoare gălbuie. Câteva frunze stacojii se desprinseră de
ramurile copacilor, fiind purtate de adierea vântului. Din câte vedeam, era mai
frig, însă doar vedeam asta, nu o simţeam. Eram confuză.
Deodată, am văzut-o pe Rose la câţiva metri
distantă de mine, dar parcă nu mai era aceeaşi Rose Whales pe care o ştiam eu.
Era îmbrăcată diferit, avea părul perfect drept—Rose nu şi-a îndreptat
niciodată părul, pentru că nu îi place să şi-l agreseze—şi era machiată mai
strident decât de obicei. Să fie chiar Rose? Eu o ştiam altfel.
M-am ridicat de pe
iarbă şi m-am apropiat de ea. Am
observat că stătea de vorbă cu o fată înaltă, puţin mai plinuţă şi cu un păr la
fel de lung şi de drept ca al lui Rose. Nu îi puteam vedea faţa, căci era cu
spatele, însă gândul mi-a zburat imediat la Elena Harrison. Elena era o fată
populară, apreciată de unii, dar bârfită de alţii. Nu se purta frumos cu toată
lumea, ci doar cu prietenii din gaşca ei. Era o fire reblă, chiulea de la ore
şi avea ceva împotriva prieteniei mele cu Rose.
Deodată,
silueta care se afla în faţa lui Rose s-a întors. Am privit-o perplexă,
nevenindi-mi să cred că era cu adevărat Elena Harrison şi părea că ea şi Rose
se distrează. Singurele conversaţii pe care le aveau cele două erau alcătuite
din insulte şi răutăţi, iar acum râdeau împreună?
Am
hotărât că trebuie neapărat să vorbesc cu Rose, chiar dacă Elena se afla acolo
şi probabil mi-ar fi spus ceva răutăcios imediat ce m-ar fi văzut, dar
lucrurile parcă s-au întors cu susul în jos.
M-am
scuturat pe blugii murdari de iarba şi m-am apropiat de cele două.
—Rose?
am spus pe un ton vag şi răguşit, atingând-o încet pe umăr.
Am aşteptat câteva
secunde, însă aceasta nu mi-a răspuns. Chiar atât de tare să o fi supărat? M-am
gândit că ar fi bine să las orgoliul de o parte şi să îmi cer scuze, pentru că
a fost vina mea, dar cum să fac asta când se comportă de parcă nu aş fi acolo?
—Rose, am continuat
calmă, îmi pare rău că m-am purtat aşa. Ştiu, eşti supărată pe mine, şi ştiu că
nu merit să îmi mai vorbeşti vreodată, dar aş vrea ca şi tu să ştii că nu am
făcut intenţionat.
Am inspirat adânc. Chiar
nu voia să îmi răspundă sub nicio formă? Am fost uimită de faptul că nici măcar
Elena nu a spus ceva. Ea nu rata nicio ocazie să mă facă să mă simt prost, iar
acum părea că nici nu mă observă.
Rose
s-a ridicat de pe băncuţa din lemn de stejar şi a apucat-o de braţ pe Elena.
Cuvintele mi-au îngheţat când am văzut asta. În adâncul meu, nu mă simţeam bine
deloc, însă nici nu ştiam cum aş putea repara ceea ce am făcut. Nu avea niciun
sens: Rose Whales prietenă cu Elena Harrison. Voiam o
explicaţie pentru toate lucrurile care nu mai erau aşa cum ar fi trebuit să fie
şi Rose avea să mi-o dea cu orice scop.
Le-am tăiat iute calea
celor două fete şi am spus pe un ton îndrăzneţ:
—Nu mă poţi trata cu
tăcere pentru totdeauna. Nu o să mă mişc de aici până…
M-am oprit brusc. Am
rămas de-a dreptul stupefiată. Sau, poate eram speriată. O droaie de sentimente
m-au cuprins, aproape tăindu-mi respiraţia. Eram convinsă că inima mi-a luat-o
la goană; că bătea atât de tare, încât parcă îmi căzuse în stomac şi începuse
să mă ardă, însă nu simţeam cu adevărat toate astea. Se aflau numai într-un
colţ al minţii mele bolnave. Să fi înnebunit? Visam? Totul părea atât de ireal—imposibil
şi totuşi, adevărat. Rose tocmai trecuse prin mine. Am simţit ca nişte
furnicături care, în scurt timp, s-au transformat în fiori reci ca gheaţa, iar
uimirea pe care am simţit-o cu doar câteva minute înainte a devenit dezamăgire.
Mi-am
ridicat mâinile şi mi-am atins abdomenul cu ele, dorind să văd dacă şi
propriile-mi mâini vor trece prin mine, însă nu s-a întâmplat asta. Am întors capul şi
le-am privit pe cele două fete care continuau să meargă de parcă nimic nu s-a
întâmplat. Am vrut să plâng, dar nu am putut. Parcă cineva mi-ar fi furat
lacrimile.
—Sunt
o fantomă…
Glasul meu era stins şi
puţin tremurat, dar sunt sigură că nimeni nu mi-a auzit şoapta, pentru că
nimeni nu mă vedea. Nu-mi venea să cred că asta chiar s-a întâmplat. Aveam să
rămân aşa pentru totdeauna? Puţinii mei prieteni chiar nu mai ştiu nimic de
mine? Acestea erau numai două dintre sutele de întrebări ce nu-mi dădeau pace.
Nu ştiam încotro s-o iau şi ce să fac.
M-am întors într-o
parte, apoi în cealaltă parte; apoi în faţă, apoi în spate. Mă învărteam în
cerc. Oricât aş fi urât viaţa, voiam să fiu om din nou.
După ce toate aceste
gânduri mi-au invadat mintea, mi-am amintit din nou de Ryan; de Matt nu, doar
de Ryan. Nu am avut o relaţie tocmai normală,
nici conversaţii tocmai normale, nici nu ne-am înţeles bine de prima dată, dar
aveam încredere în el. Când îi ceream ceva, niciodată nu-mi zicea nu, ceea ce
mă surprindea. Pica
pe care i-am purtat-o la început s-a transformat în ceva cu totul diferit şi
frumos. Da, am fost îndrăgostită de Ryan când am fost în viaţă. Uneori, când
stătea lângă mine, simţeam ca nişte scântei în interiorul meu—scântei ce formau
o adevărată flacără, una imensă şi fierbinte care începea să mă încălzească. Era
ciudat sentimentul, dar plăcut. Cel puţin, aşa mi-l amintesc eu. Fantomele nu
simt. Eu nu mai pot să simt. Nu mai pot să simt nici miile de fluturaşi ce îmi cotropeau stomacul
atunci când mă atingea. Oare mai puteam să tresar? Cred că puteam doar să
pretind, căci nici măcar bătăile inimii nu mi le mai simţeam, iar în momentele
în care Ryan mă făcea să tresar, inima parcă îmi sălta, apoi cobora şi continua
să se izbească de toracele meu. Câteodată, am impresia că el poate vedea
mişcările spasmatice ale pieptul meu, însă mă îndoiesc. Cred că era doar teama
din interiorul meu şi mintea mea care nu voia ca el să descopere sentimentele
pe care le am pentru el. Of, Ryan! Acum se afla în mintea mea şi nu îl mai
puteam face să dispară. Mă cuprindeau gândurile, amintirile plăcute sau
neplăcute pe care le aveam cu el. Chiar voiam să plâng. De ce fantomele nu pot
plânge?
Nu am tresărit atunci
când am văzut cine se afla în faţa mea. Aş recunoaşte oriunde mâinile alea
pline de semne de la unghiile mele, silueta musculoasă şi perfectă, părul
precum abanosul, buzele trandafirii, netede şi moi şi acei ochi căprui
minunaţi. Are cea mai răspândintă culoare a ochilor—căprui—nu are reflexii sau
orice altceva care să îi scoată în evidenţă, însă mie mi se par atât de
diferiţi faţă de ochii altor persoane…Are o privire caldă, luminoasă şi
angelică—o privire care mi-a făcut trupul fantomatic să se înmoaie. Nu am idee
dacă acest lucru este sau nu normal pentru un spirit, dar la mine s-a
întâmplat. Am sperat că poate ar fi o şansă ca Ryan să mă poată vedea, cu toate
că eram conştientă de faptul că ar fi imposibil. Am murit. Sunt un spirit
blestemat să bântuie lumea, iar oamenii nu mă pot vedea.
M-am apropiat de el. Se
uita la mine. Mi s-a părut că se uită fix în ochii mei albaştrii, strălucitori
şi că mă aştepta. A făcut câţiva paşi spre mine, zâmbind larg. Uitasem ce dinţi
albi şi perfecţi are. Sau eram doar eu care îi vedeam aşa? Ştiam că nu e
perfect chiar în totalitate, dar ochii mei vedeau numai ce voiau ei, iar mintea
mea gândea numai ce voia ea—şi amândouă şi-au propus să îl vadă mai frumos
chiar decât Adonis.
Am zâmbit şi eu. Am
zâmbit cu adevărat. Ryan mă vedea. Asta era tot ce conta pentru mine. M-am
oprit cam la un metru şi jumătate în faţa lui, însă acum părea că se uită prin
mine. Zâmbetul meu a început să se şteargă încetul cu încetul.
—Iubito!
Oricât mi-aş fi dorit
ca Ryan să mă strige ‘‘iubito’’, ceva îmi spunea că era imposibil să se
întâmple aşa ceva. Dar se uita a mine acum.
Deodată, am simţit din
nou nişte furnicături şi mi-am pus genele unele peste altele. Două secunde mai
târziu am deschis ochii şi ceea ce am putut vedea m-a lovit fix în inima care
mai exista sau nu. Şi ea a trecut prin mine şi a sărit direct în braţele lui
Ryan. Mereu am fost invidioasă pe ea, pe parul ei brunet, lung şi strălucitor,
pe ochii ei asemenea smaraldelor şi pe silueta perfectă. Irene Natasha Ivashkov
sau Irina, cum îi place ei să i se spună, e una dintre cele mai frumoase fete
din liceu, iar acum se pare că e şi iubita lui Ryan.
Lacrimile au început să
îmi curgă pe obrajii rumeni când am văzut cum buzele lor s-au unit într-un
sărut lung şi pasional. Ryan părea atât de grijuliu cu ea, iar ea părea în Al
Nouălea Cer. Eu nu am fost niciodată acolo; nu ştiu cum e să fii în Al Nouălea
Cer.
Şiroaie de lacrimi au
început să îmi inunde faţa. Eu plângeam cu adevărat. Picioarele mi s-au înmuiat
şi m-am prăbuşi pe iarbă, continuând să plâng şi să suspin. Puteam să plâng? Îl
iubeam atât de tare încât mi-am găsit lacrimile pierdute? Nu mai înţelegeam
absolut nimic şi îmi doream să ies din acest univers paralel extrem de dureros.
Nu ştiam unde am ajuns sau de ce am ajuns acolo, dar voiam să ies, căci
Rose şi-a găsit o nouă prietenă, şi nu orice prietenă, ci Elena, iar Ryan…Ryan
mi-a sfâşiat sufletul. Ar fi fost mai uşor să mă mai omoare o dată. M-ar fi
durut mai puţin.
Mi-am şters lacrimile
care păreau că nu se mai opresc din curs, apoi i-am privit din nou pe cei doi.
Râdeau. Irina i-a luat mâna într-a ei şi au plecat. Eu am rămas acolo, singură
şi melancolică. Nu voiam să îi urmăresc. Probabil m-ar fi durut mai tare.
—Te iubesc, Ryan….am
şoptit, muscându-mi buza superioară. Doar că tu nu mă auzi…
Şi o altă lacrimă mi
s-a scurs pe obraz.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu