O lume fără mine(partea întâi)

Uhm...ştiu că am umplu blogul ăsta numai de porcării, aşa că m-am gândit să îl schimb radical si să încep să postez lucruri mai normele. Asta în cazul în care mai e cineva pe aici dornic să citească năsluşirile mele.
Ok, o să încep cu o poveste. Nu ştiu câte părţi o să aibă, dar probabil multe.

Vântul recisor de iunie îmi flutura pletele cafenii şi ondulate, iar soarele palid—o stea cu un fascicul de raze calduroase, îmi orbea privirile. Frunzele copacilor se legănau încet, iar florile îşi scuturau petalele colorate în pasteluri. Gărgăriţele dădeau o raită pe zidul ce se afla în faţa mea, un zid destul de rigid si văruit în alb. M-am uitat spre înaltul cerului cu o mana la tâmplă pentru a mă proteja de soare. Culoarea sa asemenea unei pietre de lapislazuli îmi inundă privirea. Norii erau purtaţi în toate direcţiile pe aripile musonilor de vară aidoma unor pene uşoare. Gândurile îmi loveau mintea pe rând, aducându-mi aminte de ceea ce ce s-a întâmplat cu aproximativ doua ore în urmă. E vina mea. Am facut-o să sufere. I-am şters cu buretele ultimul zâmbet pe care îl mai avusese pe faţă doar ca să îmi creez mie unul. Îmi pare aşa de rău şi aş vrea să-i spun asta, însă orgoliul parcă mă opreşte. Dacă mă va ignora fără sp îi pese ce am de zis? Am să înrăutăţesc şi mai mult situaţia. Rose e cea mai bună prietena a mea; cred că singura pe care o mai am—sau o aveam acum doua ore. De ce pe oriunde merg lumea trebuie să ma urască? De ce vor toţi să încerce să mă schimbe? Nu vreau să fiu  schimbată! Conştientizez cât de imperfectă sunt,d ar sunt eu însămi şi n-am să las pe nimeni să îmi ia asta.

O lacrima îmi dădu năvală peste obrazul rumen, înroşindu-l şi mai tare.

Si iată-mă aici, pe banca pe care obişnuiam să stau întotdeauna când eram mică, în parcul în care mă aducea bunica mea zi de zi, în acel parc în care am început să vin din clasa a cincea mereu când mă simţeam singură, supărată sau aveam parte de certuri cu ea. Doar pe ea am mai avut-o, şi am am pierdut-o. E ca şi cum aş ascunde un glob de aur, apoi nu l-aş mai găsi niciodată, iar acel glob să fi fost tot îmi mai rămăsese. Înseamnă că am pierdut totul. Ce e şi mai rău, e faptul că nici nu ştiu unde să caut.

Vedeam cum peştii se zbat în lacul ce se întindea în faţa mea. Lacul acela plin de nuferi cândva, plin de lebede cu penele ca neaua şi rate zglobii. Lacul pe care m-am plimbat la apus de soare în jurul vârstei de şase-şapte ani. Chiar acolo, în mijlocul apei, era o ţăşnitoare care acum zace stricată. Odată era un loc superb.

Vântul mi-a şters lacrima ce mi se proptise la colţul gurii. O rafală puternică şi răcoroasă mă izbise în acel moment, iar pe şira spinării simţeam ca nişte ace care mă înţepau din secundă în secundă, din loc în loc, până îmi răniră tot spatele. Parcă simţeam şi sângele îmbibându-se în materialul bluzei mele şi curgând agale la nivelul coloanei mele vertebrale. Mi-am dus sprinten mâna pe spate, însă nu era nimic. Doar imaginaţia mea îmi juca feste. Nici nu ştiu ce simt. M-am ridicat hotărâtă să plec spre casa şi să îmi fac bagajele. Părinţii mei şi cu mine urma să mergem în Paris săptămâna următoare, în vacanţa de vară. S-a mai dus un an. Urmează să se sfârşească clasă a unsprezecea, iar eu nu ştiu ce rochie să port. Ce rost mai are? Nici nu vreau să fiu acolo în ultima zi. Am să distrug totul, pentru că eu mereu distrug totul doar cu prezenţa, cu respiraţia, cu existenţa. Aş prefera să nu fi intrat în vieţile tuturor pe care îi cunosc, fiindcă nu îi mai făceam să sufere atât doar ca să fiu eu fericită. O lume fără mine ar fi fost mai bună.

Nu am apucat să îmi pun ordine în gânduri că în spatele meu se iviră doi dintre colegii mei.

—Ryan? Matt? Ce faceţi voi aici? am întrebat surprinsă ca îi vedeam în locul meu. Da, acela era locul meu. Locul în care îmi petreceam o parte dintre după-amiezile lungi şi plictisitoare.

—Chiar vreau să te văd făcând asta, Ryan, chicoti Matt cu mâna dreaptă dusă la gura şi cu un rânjet al naibi de diabolic.

Mă uitam ciudat la ei, neînţelegând despre ce era vorba. Ce să facă?

Ryan oftă adânc şi parca încercă să-şi ia sufletul în dinţi înainte să înceapă. Trase o gură mare de aer în piept, iar în urmatoarele doua secunde am scos un ţipăt ascuţit, văzându-ma cum cad. Apa îmi astupă gura, nelăsând răcnetul meu sa continue, apoi mă trase în adâncuri ca o gheară uriaşă, ca o tornadă gata să înghită totul în calea ei. Stăteam acolo jos, neputând să ies, cu picioarele ca şi legate de nisipul de pe fundul apei. Părul meu castaniu părea electrizat, iar ochii mei de un albastru intens, mărginiţi de genele lungi, negre şi unduioase, stăteau acum neclintiţi. Nu mai clipeam. Buzele îmi erau întredeschise, iar pe nari încă îmi mai ieşeau câţiva bulbuci. S-au oprit. Mâinile mele pluteau necondiţionat, iar inima şi-a dat o ultimă bătaie atât de înceată, încât nici nu am simţit-o. Ochii mi s-au închis greoi. Eram moartă.

—Ryan, de ce nu mai iese? întrebă Matt îngrijorat după câteva minute în care eu stătusem acolo neclintita ca o stană de piatră pierdută pe veci într-un lac.

Ryan se descălţă şi sări după mine. Privirea îi rămase ca de sticla când mă văzu că zac acolo de parca aş fi o păpuşă de ceară. Mă ridică în bratele sale până la suprafaţa apei. Braţele sale. Mereu am vrut asta. Mereu am vrut să mă aflu pentru o secundă în braţele sale. De ce a trebuit să mor ca sa am parte de asta? Oricum, acum nici nu mai contează dacă nu pot simţi. M-a pus în poala lui ca pe un copil mic, adormit, el aşezându-se pe banca pe care stătusem eu…când fusesem în viaţă. Se uită cu lacrimi în ochi la faţa mea albă, sticloasă, care căzu în somnul etern şi ai cărei ochi nu se vor mai deschide niciodată.

—Se simte bine? îl intreba Matt de parcă nu ar fi fost evident.

—Cum să se simtă bine, fraierule?! se răsti Ryan la el. Tu nu vezi ce ai facut? E moartă.
Alte lacrimi îşi făcură drum prin ochii angelici ai lui Ryan.

Matt se simţi lovit în inimă. Era vina lui, însă nu a vrut să recunoască. Trebuia să fie doar o glumă prin care voia să mă facă să mă enervez când aveam să ies din apa. Cu siguranţă nu aş mai fi putut să-mi fac părul să stea ca înainte. Se aşeză pe bancă lângă Ryan şi îşi puse mâinile pe obrajii mei. Un junghi parcă îi străpunse toate organele, dar îşi opri  o lacrimă chiar înainte să ii răbufnească pe faţă.

—Ai omorât-o, spuse Matt printre picăturile sărate ce ii inundară ochii. Apas-o pe piept, fă-i respiraţie gură la gură, fă ceva, orice. Poate mai există o speranţă, se văicări el, timp în care Ryan mai avea puţin şi îl lovea. Matt era de vină.

—Tu m-ai provocat să îi fac asta. E vina ta, Matt! se rasti el cu şi mai multe lacrimi fierbinţi în ochi, apoi ma apăsă pe piept cu toată forţa pe dobândită în doi ani de mers la sală. În zadar. Nu mă mişcam. Îmi dădu uşor capul pe spate, îşi apropie buzele catifelate de buzele mele aspre şi încercă  să mă facă să respir din nou. Nici nu  mă atinse. Sau poate nu am simţit eu. 
Te rog, Anna, trezeşte-te! mă zgâlţâi el fără vreun rezultat. Îmi pare rău că m-am purtat urât cu tine uneori—la care Matt îl corectă cu întotdeauna—dar acum într-adevîr vreau să-ţi văd ochii ăia albaştri cum se deschid şi se uită urât la mine. Aş fi în culmea fericirii să te trezeşti şi să mă iei la palme, pentru că merit; să îmi rupi fiecare osişor din corp, să mă laşi orb, orice, numai deschide ochii şi arată-mi că nu am făcut ceea ce cred eu. Arată-mi că trăieşti!

Lacrimile lui curgeau pe obrajii mei. Erau atât de fierbinţi. Erau ca o scânteie de foc; ca ceara unei lumânării încinse ce ţi se scurge pe mână şi-ţi lasă un semn roşiatic. De ce, Ryan? De ce a trebuit să mor ca să scot cuvintele astea minunate de la tine?

Dar deodată, am clipit lung şi, în următoarea secundă, parcul, banca pe care stătea Ryan cu corpul meu neînsufleţit în braţele sale, alături de Matthew, lacul, toate s-au spulberat. Mă aflam în mijlocul a…nimic. Totul era alb în jurul meu; erau norii. Păreau atat de moi, puri, însă nu ii puteam atinge. Era lumina. Trecusem în lumină. Totul era nou pentru mine, era un loc străin, nemaîntâlnit şi gol. Eram numai eu cu mine într-un univers infinit de vată. Şi strigam. Strigam pe cineva, oricine, numai să nu fiu singură în necunoscut. Ce aveam să fac acolo pentru…totdeauna? Totdeauna e un cuvânt mare. Nu aş putea trăi solitară pe vecie, dacă puteam numi asta a trăi, căci eram moartă. Corpul meu ramăsese acolo jos, la cine ştie căţi metri sub locul dalb în care mă aflam. Iar sufletul meu fu trimis într-o altă lume—în Cealalta Lume.

Brusc, un glas calm de femeie se auzi de undeva. Nu-mi puteam da seama de unde. Tot ceea ce ştiu e că o lumina galbena precum cea de soare mă orbi. Arăta ca şi când izvora din faţa mea. Mi-am ferit privirea, uitându-mă în jos şi ascultând glăsuirea ce se auzea de nicăieri.

—Asta ai vrut şi asta ţi-am dat. Uite aşa ar fi o lume fără tine.

Vocea ei fu blândă, caldă, strictă. Apoi, cu ochii pe jumătate închişi, m-am uitat în direcţia Luminii. O mână se îndrepta înainte şi mă lovi cu un glob imens de lumina. Credeam că mă va răni, dar m-am înşelat. În mai puţin de o clipă, mi-am deschis ochii precum solidatul şi am constatat că albul acela a dispărut. Vedeam albastru. Cerul. Firişoarele verzi de iarbă se aflau sub trupul meu îngheţat. Vedeam soarele din nou. Era lumea mea. Lumea de pe care am plecat. Dar ce se întâmplase? Eram confuză. Oare, e posibil să mor şi să revin la viaţă?